S-a tot discutat zilele astea despre educația sexuală în școli. Ar trebui, sau n-ar trebui făcută? Ar trebui să fie educație sexuală, sau sanitară? Ar trebui făcută obligatorie, sau doar cu acordul părinților? Dar dacă părinții sunt minori, cine-și dă acordul? Bunicul? E o pervertire. Ba nu, e un mod de a evita mai multe avorturi, și mai multe mame foarte adolescente.
Am aflat părerile psihologilor, psihoterapeuților, elevilor, profesorilor, BOR-ului, jurnaliștilor, vecinilor, politicienilor, pudibonzilor și liberalilor. Toată lumea are o părere, foarte pro, sau foarte contra.
Da, am aflat și-o părere semi-freudiană, venită din partea CPT-ului. Nu mă așteptam la o explicație alambicată și-o relație între masturbare și incapacitatea de a mai avea orgasm. Nu din partea lui. Sau, măcar, nu exprimată în stilul acesta.
Pentru că, una peste alta, am înțeles ce voia el să zică acolo. În modul lui criptic și puțin (mai mult) nervos.
Problema majoră nu e că a zis-o. Sau cum a zis-o. Pentru că, în urma unui fragment de 30 de secunde, vom avea parte de jumătate de an de meme-uri despre cum e CTP-ul expert în sexul la nivel feminin.
Problema reală e (și aici nu pot să nu fiu de acord cu Pătraru) următoarea:
”Se ține Educația sexuală scai de noi. Și e bine. E cam tot ce e bine în tot râsul acesta general cu Cristian Tudor Popescu eliberând în lume orgasmele, centrele sexuale, scoarțele cerebrale, tot acest delir în care crucișătorul presei românești e dus grav, plecat pe mări îndepărtate, în căutarea punctului G. CTP este un alt mod de a nu ajunge la discuția despre educație sexuală.
Nu s-a discutat în Parlament despre Educație sexuală nicio clipă. Nu s-a discutat în spațiul public decât marginal, în zone retrase, în așa-numitele bule. În Parlament și în societate s-a discutat despre sex și păcate, s-a discutat despre sex și părinți, s-a discutat despre sex și depravare, despre sex și ce mai vreți. Dar totul s-a purtat la modul porno.”
Într-adevăr, discuțiile cu adevărat importante au devenit non-subiecte în spațiul public.
– Cine ar trebui să țină orele de educație sexuală?
– Câte ore de educație sexuală ar trebui să existe?
– De la ce vârstă ar trebui să se înceapă?
– Ce ar trebui să conțină programa?
– Programa aceea (care nu s-a discutat încă) ar trebui împărțită cum/pe ce segmente de vârstă?
– Avem vreun model internațional după care să ne luăm?
– Înainte de a cere acordul părinților, ar trebui informați și aceștia în legătură cu ce subiecte vor fi discutate? Să fie informați despre cum/ce li se va transmite copiilor?
– Sunt multe alte obiecte în programa obligatorie pentru care nu se cere acordul părinților. De ce pentru educația sexuală ar trebui să fie cerut acordul?
– Ce statistici/numere au dus la această necesitate?
– Suntem în stare să ducem proiectul până la capăt, sau e doar încă un mod de obține simpatia publică/voturi?
Într-adevăr, s-a făcut ce se face, de obicei, în politică: s-a luat un subiect sensibil și s-a transformat în subiect de vorbă. Peste tot. Pe la colțuri, pe la televiziuni, pe bloguri și pe Facebook. Pentru că e bine știut că, dacă un subiect e disecat bine de tot, la un moment dat o să fie trecut pe pagina cu non-subiecte. O să fie atât de epuizat, încât nu va trebui să mai luăm o decizie efectivă.
Lumea o să creadă că, din cauză de câte discuții au fost, s-a și rezolvat ceva. Vom avea încă un subiect epuizat. Și vom fi, în continuare, pe primele locuri la avorturi și mame adolescente. Fără educație sexuală în școli, dar cu multe păreri despre asta.
Citește și: Educația sexuală devine sanitară și doar cu acordul părinților
