„Să te ferești de doi asasini: nostalgia și speranța. Care ucid prezentul”, spunea Eric-Emmanuel Schmitt în cartea „Jurnalul unei iubiri pierdute”, este una dintre frazele-metaforă, atât de practice, mai ales la început de an. De cele mai multe ori, ne facem planuri, liste de obiective, pe care le lăsăm, undeva, într-o agendă lucioasă sau în telefonul super-smart.
De asemenea, am observat că a crescut considerabil și numărul consilierilor de dezvoltare personală, „antrenori de fericire”. Nimic rău. Doar că din textele de promovare pe care le afișează reiese un singur lucru, numit „păgubos” de oamenii cu adevărat specializați să lucreze cu psihicul nostru: gândirea exagerat de optimistă, încurajată din plin de acești consilieri, poate aduce rezultatul invers decât cel scontat: frustrarea că, în ciuda unor afirmații pozitive, ești nefericit. Practic, proiectezi un viitor fals, ucigând prezentul, singurul pe care îl poți „controla”.
Cum să nu cazi în capcana planificărilor „exagerat de optimiste” . Explicația unui terapeut multiplu specializat
Antoaneta Galeș, art-terapeut Phronetik® și solution-focused coach, crede că a urma această tehnică, de a face afirmații pozitive, fără a identifica tiparele emoționale, emoțiile care stau la baza unui comportament anume, nu ajută cu nimic.
„Sunt mulți cei care consideră că fericirea nu poate fi atinsă. Sunt mulți care au tot felul de obiective și sunt mereu în căutarea a ceva care să îi facă fericiți, dar sunt și mulți care înțeleg că fericirea ține de perspectiva asupra lucrurilor, că nu are nimic de-a face cu gândirea pozitivă și optimismul exagerat.
„Degeaba îți repeți în oglindă că ești blondă și bogată”. Trebuie să vedem care sunt tiparele din mintea noastră
Numai dacă suntem în stare să vedem care sunt tiparele în care mintea noastră funcționează și tinde să dea semnificație lucrurilor, putem reuși să ne analizăm. În caz contrar, vom repeta doar aceleași raționamente la nesfârșit. Numai dacă putem avea curajul de a ne pune la îndoială vom reuși să ne spargem propriile tipare de gândire și să evoluăm”, spune Antoaneta Galeș.
Terapeuta dă și un exemplu pe înțelesul tuturor: „ te uiți în oglindă și îți repeți de 10 ori pe zi că ești blondă și bogată.
Apoi, te uiți în oglindă și vezi că NU ești blondă și bogată, s-ar putea să începi să plângi că ai vorbit degeaba. Cel mai bine e să vezi ce determină/oprește să devii bogat sau să-ți schimbi aspectul fizic”, explică Antoaneta Galeș.
În aceeași linie, se desprinde și morala lui Schmitt. În viziunea acestui scriitor, fericirea este precum iertarea. Ca să existe, trebuie să o hotărâști, însă fără a o proiecta în viitor.
„Tinerețea ți-o ocupi cu pregătirea pentru viață, iar bătrânețea cu amintirea a ceea ce ai trăit. Făcând acestea, ratezi prezentul, singurul care există, căzând în două capcane, cea a viitorului care nu există și cea a trecutului care nu mai există. Cât timp pierdut! Sau mai degreabă: cât prezent pierdut!
Când vine pe lume un copil, vine și o mamă. Fiecare naștere este o naștere dublă.
Să te ferești de doi asasini: nostalgia și speranța. Care ucid prezentul.
Cu fericirea se întâmplă la fel cum se întâmplă cu iertarea: trebuie să o hotărăști pentru a o face să existe”(fragment din „Jurnalul unei iubiri pierdute”, de Eric-Emmanuel Schmitt )
