De ziua ta, mamă!
N-am fost niciodată genul de om lacrimogen. Tocmai de-aia, de m-aș apuca brusc să scriu cărți, cel mai probabil că nu m-aș îmbogăți de pe urma asta, la câtă nevoie încă există de miauneli de tipul Irina Binder. Pur și simplu nu-mi ies, oricât aș încerca să le screm. Și-aici, dacă stau să analizez bine situația, e vina mamei mele.
Mică fiind și venind odată la două zile plângând din pricina copiilor răi de pe-afară, mama nu mă oblojea. Nu, mama mă trimitea înapoi la joacă cu sfatul „te-a bătut? bate-l și tu!”, întotdeauna având grijă să-mi amintească faptul că ar trebui să dau cu pumnul doar dacă am fost agresată – niciodată din proprie inițiativă. Credeți c-am mai venit vreodată bătută acasă? Eu nu, alții, da!
Și să nu vă închipuiți c-am devenit între timp vreun luptător K1 sau vreun ucigaș plătit. Nici vorbă! Datorită mamei mele, am devenit un om nelaș, un om care ripostează atunci când i se întâmplă lui ori cuiva drag vreo nedreptate. M-a transformat în fotojurnalistul care a crezut cu toată tărie în 10 august. M-a transformat în cetățeanul care și-a tocit tălpile de la pantofi pe la protestele anti Dragnea. M-a transformat în omul care ar face absolut orice pentru a salva un animăluț aflat la ananghie. Nu, nu m-a transformat într-un om perfect, însă perfecțiunea deja nu mai era datoria ei, ci a mea. Ea, mama mea, a avut grijă să-mi paveze drumul către aceasta, mai departe fiind totalmente responsabilitatea mea. N-am izbândit, dar mama m-a iertat, așa cum mă iartă ea mereu.
Îți mulțumesc, mamă! Îți mulțumesc pentru că m-ai transformat din copilul fricos în omul care sunt astăzi. Îți mulțumesc că atunci când mi-a fost greu, mare fiind, nu m-ai mai trimis înapoi la joacă, ci mi-ai explicat că e ok să nu câștigi mereu.
Sunt adult, mamă! Sunt rodul trupul lui! Sunt rodul minții tale! La mulți ani!… și mulțumesc!
La mulți ani tuturor mamelor!
Citește și: Ferestroika, muzeul Comunismului din casa bunicilor
