România care suspină, dar nu se predă
Românii trudesc din zori până-n noapte, iar grija zilei de mâine apasă tot mai greu pe umerii celor care abia își drămuiesc bănuții de la o leafă la alta. Cu puțin timp înainte de sărbătorile de iarnă, în sate și orașe cândva pline de viață se simte o tristețe adâncă, o tăcere amară care a înlocuit speranța.
Cămările care altădată gemeau de belșug așteaptă acum iarna cu rafturile goale, iar oamenii par tot mai obosiți de un prezent care le fură zâmbetul.
România bogată, dar uitată de cei care o conduc
Această țară, România noastră, stă rezemată pe aur, pe cărbune și petrol. Are munți falnici, ape limpezi, păduri care respiră eternitate. Din Bucegi până-n Retezat, din Apuseni până la Marea cea Mare, pământul acesta e plin de viață și poezie.
România își mângâie durerile cu versurile lui Eminescu, Arghezi, Coșbuc, Topârceanu, Păunescu… și încă mai crede în sufletul oamenilor săi. Ne privește pe toți cu răbdarea unei mame care știe că fiii ei pot redeveni ceea ce au fost odată: demni, harnici, uniți.
Piedone: „Putem fi din nou cei care am fost”
Într-un moment în care ne-am obișnuit să suspinăm în tăcere, Cristian Popescu Piedone, liderul Partidului Naționalist Reformarea României (PNRR), lansează un apel la trezire și speranță.
„România ne privește ca o maică milostivă. Eu sunt sigur că putem redeveni cei care am fost! Haideți, fraților, măcar să încercăm. Că la apusul visurilor toate, vom avea vreme destulă și de somn.”
Un mesaj de încredere, de renaștere și de iubire față de țară – un îndemn ca fiecare român să creadă din nou în puterea lui și în destinul acestei națiuni.
