De ani de zile, școala românească este tot într-o reformă, iar fiecare ministru care i-a călcat pragul a ținut să își lase „pe vecie” vreo idee mai bună sau mai puțin bună. Nu mai există predictibilitate, copiii sunt bulversați, profesorii la fel. Și nu punem la socoteală ultimii doi ani școlari, dați peste cap de pandemie, cu școală online, dar cu resursele off-line.
Ceea ce se întâmplă zilele acestea, cu examenul de Evaluare Națională, și cu siguranță și cu Bacalaureatul, parcă este „bomboana de pe colivă” a unui sistem, așa cum mulți spun, ancorat în secolul XX, dar nu în finalul lui, ci pe undeva pe la mijloc, chiar spre început.
Copii de „9 și 10” s-au trezit cu nota 3, dintr-o eroare, se pare umană, de trecere a notei de pe lucrare în baza de date, dar suficient cât să le dea emoții atât celor mici, cât și celor mari. Suficient cât pentru o clipă să te facă neom și să îți vină să urli la lună, că mai mult nu prea ai ce face.
Totodată, văd topuri peste topuri, cele mai bune licee din țară, cele mai slabe. De acestea din urmă, pare că nimeni nu se interesează cu adevărat, căci de ani de zile se află la „coadă”. Oare la aceste școli, considerate codașe este doar problema elevilor, chiar toți sunt atâți de slabi încât niciunul să nu fie mai „răsărit”?
Digitalizarea și „România Educată”, două concepte pe care, deși le-am considera că merg mână în mână, par că se despart, iar mare parte din ce este cuprins în marele proiect de țară are șanse mici să fie dus la îndeplinire.
Iar ceea ce mi-a sărit în atenție, poate că sunt considerată de „modă veche” – cu admiterea la liceu dată chiar la liceul pe care îl consideram potrivit, a fost o noutate cuprinsă în proiectul „România Educată”, care prevede ca la liceele cu mare căutare, admiterea să fie dată înaintea Evaluării Naționale, încă un motiv de a pune presiune pe elevi. Astfel te întrebi, care mai este rostul Evaluarii Naționale, dacă oricum mai dai un examen înainte? Și nu ne referim la liceele vocaționale, unde se știe că sunt probe de aptitudini care se dau imediat după încheierea anului școlar.
A fost nevoie de o pandemie pentru ca sistemul să prindă puțin gustul „amar” al digitalizării, asta în condițiile în care mai există cătune uitate de Dumnezeu și de Electrica, unde copiii, dacă reușesc să ajungă la școală își fac temele la lumina lumânării sau a lămpii cu gaz, și care poate că nici nu visează la ceea ce este „dincolo de dealuri”.
Citește și editorialul: Dă-i cu plânsul, Jane! Plânsul nu-i de formă!
